Crampei de viata

Avem nevoie de iubiri devastatoare. Avem nevoie de sentimente ravasitoare. Si da - uneori avem nevoie de relatii “speciale”. Eu le-am avut pe toate trei in una. A fost o poveste precum acelea despre care numai in filme iti este povestit. M-am zbatut ca pestele pe uscat, am strigat cat mi-au rezistat plamanii ca iubesc, ca doresc, ca jocul a devenit dependenta, iar dependenta dragoste. M-am simtit cu atat mai speciala cu cat eram mai putin iubita, cu cat dragostea imi era mai gresit impartasita. Dar a meritat fiecare lacrima, fiecare tipat, fiecare fior. Nu m-am ridicat usor, nu mi-am sters de pe suflet praful relatiei cu mandrie, m-am cufundat in namolul repulsiei, al regretului, al durerii. M-am tavalit de durere si am decazut intr-un timp atat de scurt incat cei apropiati s-au distantat dorind sa pastreze amintirea a ceea ce am fost si nu sa accepte ceea ce devenisem.
Nu cred ca este posibil sa iubesti de doua ori la fel intr-o viata. Si nu cred ca de fiecare data cand iubesti e singura data cand ai iubit vreodata. Exista iubiri incontestabile. Exista sentimente care nu se pot transforma in ura ori negatie. Sunt marile iubiri pe care le acceptam, le pastram, le cantam si le povestim. La capatul opus exista dragostea care te face fericita, care se cuibareste treptat in suflet, care nu invadeaza si nu devasteaza, nu inlocuieste structuri proprii ci convietuieste alaturi de tot ceea ce esti tu – cu bune si cu rele. Iubirea nu este numai roze si basme. Are in sine umilinta decaderii, durerea despartirii, mila regretului. Peste timp, privesti in urma si realizezi ca iubirea a fost cu adevarat minunata: atat basmul cat si durerea. Ca merita sa traiesti fiecare clipa de amor fiindca fiecare secunda dintr-o asemenea relatie te maturizeaza, te invata sa existi si te transforma intr-un supravietuitor. Mi-a fost rusine sa recunosc ca sufar, ca se prabuseste pamantul in jurul meu, ca raman prapastii infinite intre mine si cei ce voiau sa imi sara in ajutor. Iar mai tarziu mi-a fost rusine sa recunosc ca imi doresc iar sa iubesc, sa traiesc, sa simt fiorul dragostei. Am cerut inconstient aprobarea celor din jur. Voiam permisiunea de a simti iarasi bucurie. M-am trezit plangand, dorindu-mi acea iubire comuna care te provoaca sa fii linistit. Din pacate este mult mai usor sa fii special, sa traiesti amoruri iesite din comun, decat sa fii normal. Am cerut prostesc si le-a luat prea mult sa inteleaga ce imi doream si sa imi ofere dezlegarea.
N-am fost invatata sa iubesc cu cap, sa imi asum greselile si sa le corectez pe ale celuilalt, sa taxez eroarea si sa recompensez daruirea. Am stiut sa ofer si nu sa primesc, sa iubesc neconditionat. Totusi, stiu ce e bine si stiu ce e gresit. Stiu ce fel de barbat ar trebui sa iubesc si pe cine ar trebui sa evit. Insa, daca este adevarat ca avem o cantitatea infinita de iubire de daruit, atunci ma supun unui asemena supliciu cu fiecare prilej. Accept sa sufar, sa plang, sa tip si sa iubesc ori de cate ori voi avea ocazia.