Crampei de viata

Care este acel lucru pe care-l cautam cu totii in viata? Singurul, unicul cel mai important lucru pe care-l vrem de la viata? Fericirea absoluta. Un ideal. Indiferent sub ce forma – bani, implinire profesionala, dragoste, familie sau mai exact toate acestea la un loc – este unicul lucru pentru care traim.Si-acuma hai sa fim realisti. Cati dintre noi au cunoscut fericirea absoluta? Probabil doar foarte putini. In schimb ne descurcam foarte bine cu jumatatile de masura. Aplicam metoda strutului. Preferam sa vedem doar partea buna a lucrurilor si sa le ingnoram pe cele care nu ne sunt pe plac, in speranta ca astfel ele vor inceta sa mai existe. Daca nu le vad, inseamna ca nu exista nici un fel de probleme. O metoda care functioneaza destul de bine in marea majoritate a timpului. Dar in momentul in care crapaturile pe care incercam sa le ignoram ies la iveala, este dureros si ne face sa ne punem o gramada de intrebari. Despre viata. Despre noi insene. Despre tot ce ne inconjoara. O gramada de “de ce”–uri ne invadeaza mintea si asa prea plina de ganduri.

Ne construim existenta cu atentie si migala in jurul a ceea ce este, sau ceea ce vrem sa credem ca este, visul nostru. Ne cream o lista cu prioritati, de care, de cele mai multe ori, nu tinem cont. Apoi intr-un final renuntam. Nu toata lumea poate sa-si traiasca visul, ne spunem, intr-o jalnica incercare de-a ne justifica in fata sufletului care protesteaza impotriva renuntarii. Degeaba. Aducem argumente solide. Visele sunt pentru copii. Noi suntem adulti si traim in viata reala. Iar aceasta trebuie traita si in nici un caz savurata. Iar sa traiesti viata inseamna sa renunti la vise, sa infrunti greutatile si sa faci compromisuri, sa nu indraznesti sa te crezi destul de puternic pentru a lupta pentru un ideal.

Acesta este inceputul povestii. De aici incepi sa accepti jumatati de masura. Sa te complaci in situatii care nu-ti sunt in totalitate pe plac, dar nu crezi ca poate fi mai bine. Ti-e si frica sa incerci. Te doare sa mai speri. Asa ca nu mai schimbi nimic.Este de preferat sa vezi lucrurile din afara. Intotdeauna pare mai frumos decat e in realitate. Aparentele insala aproape intotdeauna. Dar de ce te straduiesti sa pastrezi aparentele? Cu ce te ajuta pe tine faptul ca altii cred tu ca esti mai fericit decat ei? Pentru ce atata ipocrizie? Sa traiesti vazand lumea prin ochii celorlalti, nu e chiar ceea ce ti-ai imaginat cand erai copil si aveai vise, nu-i asa? In momentele extreme crapaturile ies la iveala. Le vezi si-ti aduci aminte ca toate problemele pe care ai preferat sa le ignori pana in acea clipa, nu au disparut intre timp doar pentru ca le ignorai. Micile bucurii sunt de scurta durata, trec prea repede. Micile realizari nu rezista in timp, nu te fac sa te simti implinit. N-ai atins perfectiune. Si n-o vei atinge niciodata, pentru ca perfectiunea nu exista.Am citit odata intr-un ziar, o maxima foarte interesanta care spunea ca perfectiunea isi pierde insasi sensul daca este atinsa. Nu putem atinge perfectiunea dar tanjim dupa ea. Ea reprezinta un tel, iar in momentul in care te complaci in ideea ca oricum perfectiunea nu exista (deci ce sens are sa caut s-o ating?) esti pierdut. O iei la vale.Poate e mai bine, poate e mai usor sa renunti. Nu vrei vise, nu vrei fericirea absoluta. E prea complicat. Prea greu. Aproape imposibil. Imposibil. Te doare, dar ignori durerea. Poate va trece, poate nu. Sigur nu. Dar tu sa-ti reciti aceeasi litanie in fiecare dimineata: fericirea nu exista, visele sunt pentru copii, perfectiunea nu poate fi atinsa; fericirea nu exista, visele sunt pentru copii, perfectiunea nu poate fi atinsa. Poate ai sa ajungi chiar sa crezi toate acestea. Poate ai sa reusesti chiar sa ignori faptul ca faci parte din acea mare majoritate de oameni care sunt nefericiti. Le vezi fetele in fiecare zi, trebuie doar sa te uiti in jurul tau. Tu de ce ai fi altfel? Doar traiesti in aceeasi lume cu ei.

Apoi, ajungi la batranete. Se apropie sfarsitul, iar pe patul de moarte te intrebi ce-ai facut cu viata ta. Iti blestemi zilele si regreti momentul in care ai hotarat sa renunti la vise, ai incetat sa mai crezi in fericire si-ai uitat de perfectiune. Si atunci te loveste marea intrebare: Pentru ce am trait eu de fapt? Care a fost rostul meu in viata? Ai sa gasesti tot felul de explicatii (in realitate sunt doar scuze) care mai de care mai elaborate si-ai sa incerci sa-ti enumeri realizarile (care nu includ fericirea). Si poate ai sa te convingi ca ai avut totusi un rost. Dar in adancul sufletului tau vei sti ca te minti singur si ca ai ratat unica sansa (unica pentru ca ai o singura viata) de a fi fericit implinindu-ti visul, in momentul in care ai renuntat la speranta, la lupta.Ne credem realisti, cand in esenta nu suntem decat pesimisti. Eu zic ca implinirea viselor care duce la fericire, care te face sa crezi in perfectiune, sunt subiecte asupra carora merita sa reflectam, inainte de a fi prea tarziu.