Crampei de viata

“Te iubesc atat de mult” ii spuneam intinzandu-mi bratele catre infinit si zambind copilareste. Apoi intorceam capul speriata ca as putea fi zarita de cineva in timp ce mi-l imaginam pe el razand in fata mea si exclamand la fel de entuziasmat: “Eu te iubesc un infinit”. “Eu doua infinituri” ii raspuneam asigurandu-ma ca nimeni nu este in jur in timp ce infiniturile de infinituri de dragoste se luptau in mintea mea indragostita. Mai apoi, il intalneam in carne si oase, serios si ingandurat. Imi stergeam zambetul si imbracam platosa de indiferenta care nu ii permitea lui sa-mi simta inima sarind din piept de iubire. Vorbeam despre prieteni, probleme zilnice, dezamagiri sau dimpotriva succese profesionale. Seara faceam dragoste, iar el adormea obosit pe jumatatea lui de pat in timp ce eu ma prefaceam ca ii urmez exemplul. Ii simteam apoi ritmul respiratiei modificandu-se si stiam ca a adormit. Puteam fi iarasi eu insami. Zambeam in timp ce ii mangaiam parul si ii repetam in soapta cat de mult il iubesc. Chicoteam ca un copil imaginandu-mi ca el imi raspunde jucaus prin vesnica intrebare “Cat de mult?”, iar disputa cu infinitul se desfasura pentru a o mia oara in mintea mea. Uneori adormeam cu zambetul pe buze fericita in lumea mea. Alteori realizam cu tristete care era realitatea iar Mos Ene se inghesuia cu greu printre lacrimi catre ochii mei. Si, intr-un final, se intampla din cand in cand sa nu pot adormi deloc, dorindu-mi sa vad primele raze de soare jucandu-se in parul sau auriu pe care eu il mangaiasem o noapte intreaga.
Venea dimineata si ritmul alert in care el isi traia viata ma obliga sa ma trezesc la realitate. Uneori, in zilele mai relaxate, ma trezeam in timp ce mangaiam cu mouse-ul poza lui de pe desktop. Iubeam atat de mult incat nu conta cat de mult ofeream. Daca exista o medie de iubire per relatie, a noastra depasea cu mult toate cuplurile pe care le cunosteam. Din pacate, numai eu “cotizam” la aceasta dragoste de cuplu, iar “cateva infinituri” din iubirea mea, adunate cu putinul lui insumau mai mult decat oricare altii. Eram multumita totusi ca imi permitea sa il iubesc. Eu, "norocoasa"! Oricare alta si-ar fi dorit sa fie in locul meu…Era una din acele zile in care visam cu ochii deschisi la dragostea “noastra” infinita cand am realizat cat eram de nefericita. Realitatea m-a lovit precum o palma aspra. A fost momentul in care mi-am pierdut resursele de a visa. Lipsita fiind de conversatiile noastre imaginare deveneam pe zi ce trecea tot mai trista si mai deprimata. Puteam iubi la infinit un barbat cu care eram fericita fie si numai intr-o lume de vis. Pierzand-o insa si pe aceasta din urma, nu-l mai puteam rasfata, nu mai puteam depasi momentele in care nu-mi era aproape, nu-l mai puteam ierta. Incet, dar sigur, dragostea pe care in trecut o hraneam doar eu, a murit. Am “ingropat” recent un infinit de infinituri de iubire. Paradoxal, imi pare rau. Nu mai pot visa si prin urmare nu mai pot iubi. Am daruit dragoste la infinit si nimeni nu-mi va putea rascumpara vreodata iubirea.