Crampei de viata

Cu toate ca nu ne nastem cu o idee precisa despre ceea ce miroase bine sau rau si nici nu stim in ce masura inclinatiile noastre olfactive sunt ereditare, fiecare dintre noi este influentat, in mod inconstient, de anumite arome ce apartin culturii olfactive universale.

Folosim parfumuri din dorinta de a ne satisface o nevoie personala, dar ne dezvoltam preferintele olfactive pe masura ce le asociem experien­telor, senzatiilor si emotiilor pozitive sau negative traite inca din primele clipe de viata. Pe baza referintelor arheologice si literare – acestea din urma reunind papirusuri hinduse, inscriptii cunei­forme, texte vedice sau biblice –, specialistii au confirmat prezenta parfumurilor in toate culturile si religiile lumii inca din preistorie.
O Antichitate inmiresmata
In urma cu peste 5.000 de ani, in templele egiptene existau incaperi speciale pentru prepararea aromelor si a uleiurilor ritualice, incaperi care in timp s-au transformat in adeva­rate laboratoare de parfumerie. Egiptenii macerau florile la cald cu mai multe tipuri de uleiuri si preparau pomezi florale carora le adaugau rasini, pentru proprietatile lor fixatoare. Alaturi de rasini si de balsamuri, in parfumeria egipteana se foloseau ingrediente de origini diverse: flori si plante aromate, vin, lamaie, coloranti naturali. In cursul ceremoniilor religioase, parfumul era un accesoriu obligatoriu pentru marele preot si pentru suveran, dar si un criteriu dupa care se evalua frumusetea, fiind nelipsit la banchete.
Femeile din inalta societate isi ungeau trupul cu pomada de trandafiri sau cu creme produse pe baza de migdale, miere, vin, rasini si scortisoara, in timp ce femeile din popor foloseau in acelasi scop uleiul de ricin, parfumat cu menta si cu cimbru. Parfumurile au ajuns in Grecia Antica gratie navigatorilor fenicieni. Cuceririle lui Alexandru cel Mare au produs o adevarata revolutie in universul mirosurilor, grecii ajungand chiar sa creada ca substantele parfumate erau de origine divina. In spatiul elen, culmea rafinamentului a devenit parfumarea fiecarei parti a corpului cu arome diferite: picioarele cu unguent egiptean, bratele si spatele cu extrase de menta, parul cu maghiran, iar genunchii cu cimbru.
Socrate ii considera pe barbatii care se parfumau niste efeminati; filosofii se imbaiau totusi in lavanda si se parfumau cu extracte de iris si trandafir. In Grecia Antica, defunctul de rang inalt era inmormantat impreuna cu un esantion din parfumul favorit; daca era sarac, flaconul care il insotea pe lumea cealalta era gol. In Japonia, primele parfumuri – lemne aromate, rasini si ierburi – au fost aduse din China si din Asia Centrala gratie budismului. Conotatia budista a parfumurilor a disparut in timpul perioadei Heian, cand aristocratii au inceput sa le foloseasca zilnic.
Efluvii medievale
Arta parfumului si-a cunoscut insa apogeul in Islam. Spre deosebire de Sfintii Parinti crestini, care condamnau folosirea profana a parfumului, Mahomed afirma ca acesta are puteri purificatoare si terapeutice atat pentru corp, cat si pentru spirit. Dupa ce isi vizita favorita, Profetul se parfuma pentru a se curata si a reintra in armonie cu Universul. Arabii, maestri ai mirodeniilor, sunt cei care au introdus iasomia in Spania si de-acolo in sudul Frantei.
Tot lor li se datoreaza procedeul distilarii – serpentinul si alambicul permitand exploatarea alcoolului, care a devenit suportul parfumeriei moderne – si cel al purificarii rasinilor cu ajutorul apei de ploaie distilate. Se crede ca primul parfum cu excipient alcoolic ar fi fost realizat la 1370, pentru regina Ungariei, din flori de rozmarin si din alcool, distilate prin procedeul bain-marie. La faimosul Eau de la Reine de Hongrie, regina Elisabeta a Ungariei ar fi recurs la varsta de 70 de ani pentru a-l seduce pe regele Poloniei, cu care ulterior s-a si casatorit.

(sursa www.descopera.ro)