Crampei de viata

Una dintre intrebarile care ma bantuie in ultima vreme este daca invatam ceva vreodata in ceea ce priveste domeniul amoros. Mi-am promis de multe ori atunci cand am gresit ca nu vor mai repeta. "Nu voi mai face asta, nu voi mai crede, ba voi crede, nu voi mai da o a doua sansa, nu ma voi mai grabi, nu voi mai spune lucruri atat de dure". As putea sa umplu pagini intregi cu ceea ce mi-am promis.
Si, inainte sa apuc sa-mi formulez clar cele zece porunci, ma si pomeneam incalcandu-le. Sunt convinsa ca nu sunt singura. Ati patit-o si voi, nu-i asa? Cel putin prietenele mele cu siguranta da.
Cateodata parcursul pe care ne angajam incepe sa ne dea senzatia de deja-vu. Stai asa, parca am mai patit asta, parca am mai spus asta... Memoria se dovedeste a fi tradatoare si amintirile asupra relatiilor trecute nu ne feresc deloc de relatiile actuale sau viitoare. Ne impiedicam de aceleasi praguri, suntem la fel de naive si de increzatoare, avem acelasi elan si aceeasi capacitate de daruire ca la inceput. In chestiunile inimii, ne dovedim cele mai proaste eleve. Ori de cate ori ni se preda o lectie, ne dovedim induiosator de incapabile sa o punem in practica. Astfel, suntem niste repetente notorii si nu reusim sa absolvim niciodata cursul asta.
In inima noastra, suntem cu toate virgine, nu-i asa, doamnelor? De-asta, lacrimile continua sa curga si la a doua si la a treia si la a n-a iubire. La fel, zambetele continua sa infloreasca, uitand, absolut amnezice, de riscurile la care ne supunem.
Oare capacitatea noastra de a crede, de a ne indragosti, de a ne arunca intr-o relatie cu capul inainte, fara hamuri si fara parasuta, fara sa ne astepte jos vreo plasa de siguranta este cu adevarat nelimitata?
Cand ma gandesc la toate regulile si legile pe care ni le formulam atunci cand suntem in faza de declin a unei povesti, pe care juram sa le respectam si sa ne supunem lor fara niciun fel de abatere, aproape ca-mi vine pana si mie sa ma minunez de cat de labila, schimbatoare, capricioasa este firea feminina. Ne trasam adevarate scenarii, nu suntem departe de a publica un manual de instructiuni despre cum sa manuiesti o relatie de cuplu. Mai avem putin si facem si scheme cu legende explicative. Ni se pare ca suntem mai intelepte decat Dalai-Lama, mai hotarate ca insecta numita calugarita in ritualul de imperechere, mai mature decat bunicile noastre.
Totul suna atat de clar in capul nostru, totul devine atat de limpede, avem cheile intregului univers, ne asteapta o viata linistita si sigura in pace si armonie cu noi si cu restul lumii. De ce? Pentru ca noi si numai noi am atins acel ideal de neatins, acel "nosce te ipsum", stim tot ce ne trebuie, avem toate uneltele pentru a ne fauri un viitor maret si luminos.
Si deodata, intuneric total! Mers in bezna, bajbaind dupa o lumina care nu catadicseste sa se aprinda, nu avem doar fluturi in stomac, ci o intreaga gradina zoologica isi face de cap in podul palmelor, in spatele genunchilor si cam peste tot unde are chef. Mai stim ceva din cunostintele si principiile noastre, sapate in piatra ieri? Nu. Azi nu mai suntem de piatra, suntem ciocolata si bezea si serbet, atat de dulci incat ne-am putea imbolnavi iubitii de diabet. Si iar ne aruncam fara sa ne luam masuri de siguranta, iar nu avem asigurare pentru niciun fel de dezastru si pot sa vina peste noi toate cutremurele si toti torentii, cu bolovani si noroi si trunchiuri de copaci, si toate calamitatile acestei lumi. Noi suntem acolo, imbracate in bluzite si rochite cu dantele, cu flori in maini, ochelari chic de soare si parfumuri fine pe piele. La datorie. Asteptam oarbe si zambind mai ceva ca niste stewardese in timpul prabusirii avionului sa fim calcate, zdrobite, facute una cu pamantul.
Cand ne trezim a doua zi, ne ridicam uitand ce am promis peste noapte, cand inghetam incercand sa ne croim drum printre ruine. Ce daca avem ramurele de copaci si ganganii prin par, pamant sub unghii? Ne scuturam cu dezinvoltura de ele, am si uitat cum ne-am zgariat si de ce avem rimelul scurs pe toata fata.
Sau poate ma insel eu si sunt si absolvente printre noi. Eu mi le imaginez asa, ce pe niste PR-iste sau experte HR. Nu stiu de ce.