Crampei de viata

A fost o data o fetita micuta, speriata, care plangea pe marginea trotuarului.
Parea ca se lovise sau ca patise ceva grav dupa cum se manifesta.
M-am apropiat de ea. Nu am putut sa nu observ ochii mari, incredibil de mari si parul blond, strans in doua cozi impletite. Era foarte frumoasa.
La primul contact, cand i-am atins usor mana, s-a speriat si, pentru cateva secunde, s-a oprit din plans, reluandu-l mai apoi mai frenetic.
Am intrebat-o cum se numeste si ce a patit de plange atat de tare si devastator.
Nu mi-a raspuns, insa mi-a intins un caiet cu copertile tari, din carton, suspinand adanc.
M-am uitat un pic confuza, cand la ea, cand la caiet, dar l-am luat. Nu stiam daca puteam sa il deschid sau nu, daca trebuia doar sa il tin eu, daca vroia ca eu sa citesc ce este scris in el.
Fetita cu ochii mari si cozile blonde a ghicit dilema mea si a spus scurt si rapid: "Citeste... am luat nota 4 la caiet, pentru ca doamna invatatoare a zis ca nu asa ar trebui sa gandeasca o fetita de 9 ani... Citeste..., te rog".
Cateva secunde am ramas blocata. Nu stiam cum sa reactionez. Am deschis caietul. Pe prima pagina era numele fetitei. Pana si numele era frumos si o caracteriza in totalitate.
Pe urmatoarea pagina, ca si titlu, era scris: "Ce pacat mare ca sunt cam grasa...". In josul paginii era desenata o copila, cu cozile impletite si ochii mari (autoportretul schitat chiar de ea), sub forma unui balon umflat.
Am dat pagina. Aici scria : "Ce rau ca nu sunt mai frumoasa...". Textul era insotit iar de un desen. Tot o fetita cu parul impletit, dar fata ei era distorsionata in mod expres, mainile si picioarele erau disproportionate.
Pe pagina urmatoare aveam sa gasesc scris: "Ce pacat mare ca nu sunt mai destepta...". Evident ca era insotit de autoportretul ei, insa, de data asta, avea capul desenat foarte, foarte mic in comparatie cu restul corpului.
Am continuat sa citesc acest caiet.
Pe urmatoarea pagina scria: "Ce rau ca nu sunt mai populara...". Aici, desenul era foarte sugestiv. In prim-plan era ea si, in spate, sub forma de grupuri, erau reprezentati alti copii (probabil prietenii ei sau cei pe care si i-ar fi dorit ca prieteni).
In continuare, pe alta fila, am gasit scris: "Ce mare pacat ca nu-mi sunt impartasite sentimentele...". Era desenata ea si, in spatele ei, un baietel mic, cu parul ciufulit. Intrei ei doi era o inima franta, o jumatate indreptata catre ea, iar cealalta catre el.
"Ce rau ca nu am ce mi-as dori..." scria pe alta pagina. Desenul ce insotea aceasta afirmatie o reprezenta pe ea gandindu-se la multe jucarii, carti de colorat si creioane, plastilina si animalute de plus.
Am continuat sa citesc. Vorbea despre cat de rau ii pare ca isi supara parintii, ca nu asculta de cei care sunt mai mari decat ea, ca se cearta cu colegii de scoala, cu copiii de la bloc, ca nu mananca tot, etc...
Pana la ultima fila a caietului am trait cu impresia ca este foarte pesimista si, intr-adevar, gandea mult prea grav pentru varsta ei. Acest lucru mi s-a parut totusi excelent. Daca alti copii la 9 ani de abia incearca sa se detaseze de fusta mamei, sa lase "biberonul" intr-un colt al camerei si sa realizeze ca deja stiu sa scrie si sa citeasca, fetita din fata mea aproape ca a reusit sa scrie si sa deseneze la fel de mult si de intens cat pentru un eseu serios despre conditia umana, vazuta totusi prin ochii mari ai unei copile de 9 anisori.
Mai aveam ultima pagina.
Chiar daca plangea, tragea cu ochiul la reactiile mele, era foarte atenta la ce citesc si simteam cu imi analizeaza fiecare miscare a ochilor, fiecare respriratie, tot.
M-a oprit cand am vrut sa dau si ultima pagina. A pus manuta ei pe mana mea si s-a uitat in ochii mei. S-a oprit din plans, a suspinat si m-a intrebat: "Tu ce nota mi-ai fi dat pentru asta, daca erai invatatoarea mea?"
Ce puteam spune acum? Cum trebuie sa ii raspund? Daca ii spun ca imi pare prea pesimista ori nu va intelege, ori se va supara si mai mult. Daca ii spun ca m-a impresionat extrem de mult o sa creada ca o complimentez doar pentru ca sa se linisteasca. Dificil...
I-am luat manuta in mainile mele, m-am apropiat usor de obrajii ei uzi de lacrimi, i-am sarutat usor si i-am soptit la ureche: "Este cel mai trist, frumos, interesant si naucitor lucru pe care l-am citit in 20 si ceva de ani. Esti cu adevarat speciala, micuto!"
A zambit, a inclinat capul intr-o parte si mi-a spus ca am voie sa citesc si ultima pagina.
Emotii ciudate mi-au invadat sufletul. Avand in vedere tot ce se intamplase in ultimele 30 de minute (ce au parut insa o vesnicie), imi era si teama ce ar putea sa fie scris pe ultima fila a caietului.
Am dat pagina. Am observat inca de la inceput ca s-a straduit sa scrie foarte frumos aici, iar mesajul era absolut ravasitor: "Si totusi..., ce bine ca exist...". Era desenata iar ea, acum zambind, cu bratele desfacute, gata sa imbratiseze pe oricine, inconjurata de prieteni, jucarii...
Am citit de doua ori aceasta pagina. Era cel mai frumos si sugestiv paragraf citit de catre mine undeva.
Era sinteza a tot ceea ce ar trebui noi sa insemnam pentru ceilalti si ceilalti pentru noi.
Copila se numea...