Toamna nu a fost niciodata anotimpul meu preferat, dar are
ceva special care ma trimite inapoi in timp, pe vremea cand eram copila, fara
nici o grija si fara nici o obligatie.
Imi amintesc in fiecare an, prin septembrie, cum adunam
kilograme intregi de castane si le aduceam acasa. Imi dau seama acum ca
innebunit-o probabil pe bunica mea cu atatea castane, dar erau pasiunea mea.
Dezvoltasem un
cult al lor si le gaseam mereu alte si alte intrebuintari. Le cantaream (aveam
un cantar precis, cu greutati si alte device-uri), le “gateam” amestecandu-le
cu frunze si ce mai “imprumutam” de la bucatarie, gen malai, sare, faina,
zahar… mi le vindeam singura, evident dupa ce le cantaream, in “boutique-ul” pe
care mi-l improvizasem sub masa din sufrageria bunicilor.
Mi-am adus aminte
de castane si de partea aceasta frumoasa a copilariei mele azi, cand ma plimbam
pe meleaguri straine, intr-un parc, in pauza dintre sedinte.
Ce a trecut
vremea!!!
Vreau copilaria
inapoi, sa se tot repete… mi-e dor de oamenii din copilaria mea, mi-e dor sa nu
am obligatii, mi-e dor de bunicii mei care acum ma privesc din cer si nu
conteaza in ce tara sunt, ei ma vad ca ingerii calatoresc ca gandul si ca
vantul in Rai!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu