Crampei de viata

"Serendipity", undeva in Bucurestiul vechi...
Acesta este visul meu!
Serendipity este însuşirea de a găsi obiecte interesante (de valoare), este cel mai frumos cuvant din limba engleza (din punctul meu de vedere).
Ce ar fi?
Ar fi cea mai frumoasa florarie din tara. Ar avea cele mai frumoase flori. Si ar mai avea ceva: cele mai personale mesaje.
Visul meu este sa am aceasta florarie si fiecare buchet, aranjament sa fie extrem de personal. Sa fie insotit cu cate un biletel scris de mana celui care il achizitioneaza; bilet care sa descrie in totalitate sentimentul ce insoteste acele flori.
As pune la dispozitie foi, cartoane colorate, pixuri, stilouri, creioane, cu care fiecare dintre cei care cumpara sa scrie, cu propria lor mana, ceea ce inseamna pentru ei si, mai ales, pentru cei ce urmeaza sa primeasca acel cadou.
As sta de vorba cu fiecare om in parte, as vrea sa ii aflu povestea. Sa observ cati oameni se indragostesc, cati iubesc, cati isi cer iertare pentru greselile facute, cati isi apreciaza parintii, bunicii...
M-as hrani cu acele povesti si le-as trai pe fiecare in parte cu o mare intensitate.
As fi cea mai fericita sa stiu ca fac fericita macar o persoana intr-o zi.
Mi se pare un gest absolut sublim sa daruiesti flori. Si mai ales sa descri, cu toate cuvintele tale, scrise din inima, din suflet, ceea ce simti pentru acea persoana.
Florile te bucura, iti infrumuseteaza viata, dar, la un moment dat, mor. Dar cuvintele scrise ti se intiparesc pe retina, pe suflet!
Doamne, cat de fericita as fi daca mi-as indeplini acest vis!
As da toti anii de scoala si de munca pentru a fi zilnic ACOLO, sa traiesc prin sentimentele oamenilor din jurul meu!

Toamna nu a fost niciodata anotimpul meu preferat, dar are ceva special care ma trimite inapoi in timp, pe vremea cand eram copila, fara nici o grija si fara nici o obligatie.

Nu stiu daca este de bine ca in ultima perioada stau foarte prost cu banii si trebuie sa renunt la luxul de a ma plimba cu Supernova pana la munca sau prin oras, sau este bine ca asa mai am parte de intamplari care ma marcheaza.
Ideea e ca de vreo 3 saptamani retraiesc experienta calatoriilor cu mijloacele de transport in comun.
Si ce e de vazut...te marcheaza cu adevarat.
Nu sunt eu chiar fashion police, dar... te doare mintea, ti se incetoseaza privirea si ai senzatii vagi de ameteala combinata cu spasme usoare cand vezi in buricul Bucurestiului, pe la ora 10 dimineata, o doamna cu trening rosu, ciocate de lac, evident ca albe si fake LV pe umar. Si nuuuu, nu mirosea a transpiratie si a solutie de permanent proaspat.
Prima mea reactie a fost sa ma intreb, retoric, daca chiar mai exista asa ceva. Din pacate mi-am si raspuns pozitiv.

Apoi, genul extrem de dezbatut de varstnici incredibil de vioi in preajma usilor de autobuz si, mai ales, in fata scaunelor goale din acesta. Sunt de nestavilit. Si, daca, din greseala iti exersezi cititul pe care l-ai invatat de la doamna invatatoare in primii ani de generala si nu esti pe faza sa le cedezi locul pe care il ocupi cu tot dreptul de calator care taxezi biletul la pret intreg, vai si amar de tine si esti ucis pe loc de privirea plina de ura si ranchiuna. Ma bucur sincer ca oamenii obisnuiti nu au puteri care Cei 4 fantastici si asemenea priviri nu se transforma in raze laser care sa te faza puzzle pe loc.

In schimb azi, in preajma sediului unde cu drag si spor ma fac ca muncesc 5 zile pe saptamana, mi-a fost dat sa traiesc o experienta unica, pe care nu o voi regreta niciodata. Am intalnit un om semiparalizat, care se deplasa cu un carucior cu baterii si care m-a rugat sa il ajut. Vroia sa ii memorez in telefonul mobil un numar de telefon care il apelase recent. Era de la spital...
Mi s-a parut cel mai greu lucru pe care trebuia sa il fac. Nu mai stiam cum se face. Dar l-am facut. Mi-a multumit in fel si chip, dar parca era prea mult oricum.
Si m-am oprit cateva secunde, de ajuns ca sa il vad cum se indeparteaza si sa realizez ca ii pot multumi lui Dumnezeu ca mi-a dat picioare, ochi, minte si tot ceea ce ma ajuta in fiecare dimineata sa urasc soneria telefonului cand suna trezirea, sa am capacitatea sa mentin un job, o scoala, o viata pana la urma, sa pot sa ma misc liber, sa pot MERGE unde vreau, cand vreau, cat si cum vreau.

Si am realizat ca nici un ban din lumea asta nu poate cumpara nici cel mai mic handicap sau cele mai neinsemnate false lipsuri pe care ni le autoimpunem din limitarea noastra, a celor care vad probleme si tragedii in cele mai neinsemnate actiuni, momente, intamplari sau fapte, situatii dezastruoase.

Gata copiii... Am revenit in eter... Dupa o pauza cam lunga, ce-i drept, am recuperat parola, user si toate alea si gata. Revin.
Va pup.

Dragii mei,
de azi va astept in noua mea casa, pe crampeideviata.com

Ne vedem acolo!
Veniti si voi cu floricele, cu suc! :P

Ma ajuta si pe mine cineva?
Care cum stiti daca se poate muta contul asta de blogspot in ZeList cu ala nou de .com?
Sau trebuie sa ma inscriu din nou???
Ajutorrrr...

... si nu la marmacie! (pentru cine stie bancul)
Gata zilele pe blogspot.com! Gata banalitate! Gata!!!
Am primit deja setarile pentru domeniul nou si, cu ajutorul unui prieten care se pricepe, o sa am ceva al meu.
O sa fie crampeideviata.com.
Si arata foarte girlie asa... e chiar frumos.
De abia astept!!!

Va spusesem acum cateva zile ca am participat la un concurs organizat de cei de la Trilema care presupunea compunerea unui text de minim 495 si maxim 505 semne. Un concurs cu texte care sa se incadreze in proza arhiscurta.
L-am gasit pe un blog pe care il citesc destul de des si m-am gandit sa particip si eu. Am gandit ca e ca la loto. Tuturor ne place sa castigam, dar cum putem face asta daca nu jucam? Asta am zis si acum... hai sa vedem ce iese.
Eram la birou si mi-am rapit vreo 20 de minute ca sa ma gandesc la un text. Am numarat la litere, la spatii si semne de punctuatie pana mi-au iesit 503. Am dat send si am fost inscrisa in concurs. Am intrat la pozitia 63 (inca 6 si intram la una din pozitiile mele preferate :P).
Apoi am asteptat. S-au inscris 159 de texte pana la final.
Jurizarea a durat cateva zile. Initial erau 13 premii. Locul I, II si III si 10 mentiuni. Locul I primea 300 lei, II 200 lei si III 100 lei. Mentiunile constau in cate un domeniu si hosting gratis pentru 1 an.
Am primit duminica mail in care am fost anuntata ca s-au afisat rezultatele. Emotii, chestii... Ma simteam ca la bacalaureat si ma uitam pe lista si nu ma vedeam.
Acum voi va intrebati de ce ma uitam la castigatori? De ce eram atat de sigura ca am castigat? Pai... nu eram, dar imi doream. Nu m-am gasit pe nici o lista. La naiba. Am dat un Ctrl F si am scris 63 (numarul meu de concurs). L-a gasit... Si uite asa am vazut ca sunt pe locul 113 (din 159), cu un punctaj de 28.125.
Ehh, asta e... Macar am incercat.
Si apoi citesc restul articolului. Domnul Mircea Popescu, organizatorul concursului, a fost impresionat de multimea care a participat la concurs si a marit lista de castigatori. Astfel, in afara celor care nu au primit nici un vot din partea juriului (adica 42 de participanti) toti au castigat.
Au fost locul I, II si III si mentiuni. Printre care si eu! Yupyyyyy.
Deci, am castigat un domeniu si hosting pentru 1 an.
Tot e ceva. Pe bune. Este mai mult o incurajare pentru tentativele mele literare.
Acesta este textul castigator:
"Te urasc cum iubesc un rasarit de soare, un zambet de copil, o cafea buna, o declaratie de dragoste, o floare daruita din inima.
Te urasc cum iubesc viata, libertatea, imaginatia bogata, mintea agera si talentul tau.
Te urasc pentru ca am ajuns sa te respir, sa te simt, sa te gust, fara ca tu sa iti dai seama.
Te urasc pentru ca m-ai ridicat in al noualea cer si m-ai lasat sa cad, sa ma sparg in mii de bucati si nu m-ai lipit la loc.
Te urasc pentru ca m-ai facut sa te urasc.
De fapt, cred ca te iubesc!"

P.S. Iti multumesc M pentru ca mi-ai dat ocazia sa refulez in asa vorbe si, probabil, pentru ca sunt sincere si din inima au impresionat.
Iti dedic si tie acest premiu cu toate ca nu iti pasa!

Draga ea iarna,
iti multumesc enorm ca m-ai scutit de niste bani pe care i-as fi dat la sala. Datorita tie, pentru a treia oara in anotimpul asta, am iesit la dat zapada, cate 2-3 ore de fiecare data.
Iti multumesc pentru febra musculara, durerile de spate si toate cele care au derivat.
Iti multumesc ca m-ai facut sa merg cu RATB-ul si asa am economisit zeci de litrii de benzina, am citit cateva carti de-a lungul calatoriilor mele, am primit o amenda ca nu am avut bilet si am mai socializat si eu cu bucurestenii.
Iti multumesc ca m-ai facut sa vad cam cat timp pot sa fac de la birou pana acasa, PE JOS, in viscol si zapada pana la glezne, pentru ca au fost zile cand nu a circulat nici un mijloc de transport in comun.
Iti multumesc ca m-ai facut sa stau mai mult in casa, sa mai apuc sa fac un pic de curatenie, sa mai desenez si sa mai pictez, sa mai scriu cateva randuri la carte.

Cred ca ti-am multumit destul si ti-ai dat seama ca am fost ironica, nu?
Una peste alta, SA TE IA NAIBA, si pleaca de unde ai venit si nu ne mai bantui atat!!!