Crampei de viata

Nu stiu daca este de bine ca in ultima perioada stau foarte prost cu banii si trebuie sa renunt la luxul de a ma plimba cu Supernova pana la munca sau prin oras, sau este bine ca asa mai am parte de intamplari care ma marcheaza.
Ideea e ca de vreo 3 saptamani retraiesc experienta calatoriilor cu mijloacele de transport in comun.
Si ce e de vazut...te marcheaza cu adevarat.
Nu sunt eu chiar fashion police, dar... te doare mintea, ti se incetoseaza privirea si ai senzatii vagi de ameteala combinata cu spasme usoare cand vezi in buricul Bucurestiului, pe la ora 10 dimineata, o doamna cu trening rosu, ciocate de lac, evident ca albe si fake LV pe umar. Si nuuuu, nu mirosea a transpiratie si a solutie de permanent proaspat.
Prima mea reactie a fost sa ma intreb, retoric, daca chiar mai exista asa ceva. Din pacate mi-am si raspuns pozitiv.

Apoi, genul extrem de dezbatut de varstnici incredibil de vioi in preajma usilor de autobuz si, mai ales, in fata scaunelor goale din acesta. Sunt de nestavilit. Si, daca, din greseala iti exersezi cititul pe care l-ai invatat de la doamna invatatoare in primii ani de generala si nu esti pe faza sa le cedezi locul pe care il ocupi cu tot dreptul de calator care taxezi biletul la pret intreg, vai si amar de tine si esti ucis pe loc de privirea plina de ura si ranchiuna. Ma bucur sincer ca oamenii obisnuiti nu au puteri care Cei 4 fantastici si asemenea priviri nu se transforma in raze laser care sa te faza puzzle pe loc.

In schimb azi, in preajma sediului unde cu drag si spor ma fac ca muncesc 5 zile pe saptamana, mi-a fost dat sa traiesc o experienta unica, pe care nu o voi regreta niciodata. Am intalnit un om semiparalizat, care se deplasa cu un carucior cu baterii si care m-a rugat sa il ajut. Vroia sa ii memorez in telefonul mobil un numar de telefon care il apelase recent. Era de la spital...
Mi s-a parut cel mai greu lucru pe care trebuia sa il fac. Nu mai stiam cum se face. Dar l-am facut. Mi-a multumit in fel si chip, dar parca era prea mult oricum.
Si m-am oprit cateva secunde, de ajuns ca sa il vad cum se indeparteaza si sa realizez ca ii pot multumi lui Dumnezeu ca mi-a dat picioare, ochi, minte si tot ceea ce ma ajuta in fiecare dimineata sa urasc soneria telefonului cand suna trezirea, sa am capacitatea sa mentin un job, o scoala, o viata pana la urma, sa pot sa ma misc liber, sa pot MERGE unde vreau, cand vreau, cat si cum vreau.

Si am realizat ca nici un ban din lumea asta nu poate cumpara nici cel mai mic handicap sau cele mai neinsemnate false lipsuri pe care ni le autoimpunem din limitarea noastra, a celor care vad probleme si tragedii in cele mai neinsemnate actiuni, momente, intamplari sau fapte, situatii dezastruoase.