Crampei de viata

De ce dispare dragostea dupa un timp? De ce doi oameni care s-au iubit ajung uneori sa se urasca ori sa cunoasca suferinte interioare de neimaginat? Unde se duc frumusetea si atractia de la inceput, caldura si blandetea, tandretea si vorbele frumoase? Unde se rupe lantul care pulsa in inimile indragostitilor atita timp cat iubirea, nu-i asa, este puternica si depaseste orice granite?

Se intampla deseori sa iubim un numar de ani, dupa care sa ne intoarcem (iar) la singuratate, la o instabilitate emotionala si, mai ales, la dorinta de a intalni din nou marea dragoste. Cred ca de fapt nu iubirea este cea care dispare. Dispare insa cu certitudine capacitatea mintii noastre de a o mai percepe. Iubirea, in forma ei cea mai pura, in forma ei reala, are o putere pe care de multe ori nu putem sa ne-o imaginam. In iubire este insasi puterea fara de care niciunul dintre noi nu am putea exista. Iubirea nu poate sa dispara. Ea se disipa insa in vietile noastre agitate si se transforma in incapacitatea de a mai simti dragostea celuilalt. Dupa cativa ani de dragoste, unu-doi-trei (cine poate sti exact?), mintea noastra incepe a-si pune intrebari, iar inconstientul incepe sa vada tulbure. Toate realitatile devin vise neimplinite si apare nevoia de nou. Atractia catre altceva. Acel altceva care ne da un imbold caruia nu-i putem rezista. Sau putem, insa cu pretul nefericirii de a nu-l putea imbratisa, de a nu-i putea gusta din serul dulce.

Poate ar trebui sa simtim iubirea nu ca o traire sexuala si nici ca o pasiune arzatoare, cat mai ales ca o stare a sufletului. Un suflet dornic sa retraiasca momentele de inceput, care se afla cu siguranta undeva acolo ascunse si care asteapta doar sa fie redescoperite.