Crampei de viata

Ne-am intalnit toate trei. Eu, cea fizica, partea mea pozitiva si cea negativa. M-au bagat de urgenta in sedinta. Deja nu mai suportau incertitudinea in care ma invart. Mi-au cerut sa imi pun ordine in viata. Mi-au reprosat ca le dezamagesc. Ma credeau mai puternica, mai tare, mai cu picioarele pe pamant.

Am lasat umilita capul in jos si am suspinat. Ce mai aveam de zis in apararea mea? Nimic. Au dreptate.
Si pana la urma pentru ce? Mi-am incalcat niste principii, am trecut cu vederea unele amanunte in care credeam cu adevarat. Si... rezultatul a fost tot un mare esec. Si chiar nu s-a meritat. Am inceput un joc care era pierdut din start, dar pe care am vrut neaparat sa il joc. Marsavia partenerului a intrecut insa multe limite.
Recunosc, nu le-am dezamagit numai pe ele, m-am dezamagit in primul rand pe mine. Cea mai grea infrangere personala. Si, de ce??? Pentru ca mi-am pus o ambitie.
Partea mea buna incerca sa ma faca sa inteleg ca asta e pericolul pentru actiunile gandite cu inima si nu cu creierul. Ca asta este dezavantajul femei, de a se implica mereu si de a i se demonstra aproape de fiecare data ca nu se merita osteneala.
Cea rea radea cu gura pana la urechi si imi tot soptea ca asta este rezultatul faptelor mele din trecut, a rautatilor facute ce se intorc exact cand nu te astepti si sub forme diferite.

Am cazut pe ganduri... Daca tot ne refeream la acest aspect, cu ce naiba am gresit? Ca am fost mereu fidela si am tinut de fiecare data la celalalt? Ca m-am implicat si am facut tot posibilul ca totul sa merga bine? Ca am facut unele sacrificii si compromisuri? Ca am fost cinstita? Ca sunt prea sincera? Ca este atat de evident ca imi place sau nu compania acelei persoane?
Se prea poate.
Probabil ca asa incearca viata sa imi dea o lectie. Dar am eu impresia ca degeaba. Materialul meu genetic este setat asa. Nu pot sa mint, sa ma prefac, sa insel, sa fiu necinstita. Nu pot, si gata!
Si ce daca ma minteam zilnica ca nu am incredere, ca totul e o joaca, ca... La sfarsitul jocului tot eu am pierdut.
Sa incerc sa ma razbun? Da... asta a fost primul gand ce mi-a zburat prin minte (se pare ca aici dracusorul meu a avut castig de cauza). Si cum sa fac asta, fara sa imi fac si mie rau. NU. Degeaba.
Asta e... traiesc doar cu speranta ca la un moment dat sa treaca prin aceleasi stari; si macar asta sa se intample exact cand nu si-ar dori. Voi jubila atunci, in tacere... sau nu.

Ingerasul si dracusorul deja au adormit. Si-au dat seama ca nu au cum sa ma influenteze. Tot ce vreau eu fac, dar cred ca si ei nadajduiesc ca ma voi trezi la un moment dat. Si eu, personal, astept asta.