Crampei de viata

Am fost intrebata zilele trecute daca dau meditatii la chimie. Persoana respectiva stia ca am studii ample in acest domeniu... Ma rog, as putea sa fac si asta, dar nu e genul meu. sunt prea colerica pentru acest gen de ocupatie. M-a lasat sa prezint argumente pro si contra, sa spun ca de fapt, banii m-ar ajuta, dar nu ma tin nervii, etc...
Si radea... nu intelegeam de ce o face. Dar radea cu mare pofta!
Mi-a raspuns ca nu se referea fix la chimia, ca materia de la scoala, se referea la chimie in genereal. ??? Ce-i aia "chimie, in general"? Am primit un raspuns la care nu ma asteptam.
Este vorba despre chimia dintre doua persoane (indiferent de sex, spuse, cu zambetul pe buze). M-am blocat...
Da, am 12 ani de studiu in chimie, dar la materia asta, "chimia dintre 2 oameni", sunt repetenta cu coronita.
Da... am si diplome in acest sens. Cum asa? Simplu.
Exista chimia dintre 2 persoane si da... subscriu, tot cu zambetul pe buze, nu conteaza daca sunt de sexe diferite sau nu.
Exista un post anterior in care se explica faptul ca dragostea dureaza 3 ani. Daca dragostea dureaza 3 ani, chimia dintre 2 oameni dureaza cam cat ii ia acidului sa iasa din apa si sa o transforme in apa plata. Si da, metafora nu e aleasa aleator. Cam asta e de fapt chimia dintre 2 oameni.
Imaginati-va o sticla de apa minerala. Sigilata. Se agita brusc. Rar si apasat. Apoi, din ce in ce mai des. La un moment dat se deschide dopul. Prima reactie este sa tasneasca apa in exces. Si asta se intampla datorita modificarii volumului din sticla. Apoi, se linisteste. Se gusta. Inteapa. Gadila. Ne place. Bem cu pofta prima gura, primul pahar. Apoi apare o senzatie de saturatie. Faci o pauza. Te mai ocupi si cu alte activitati. Doar n-o sa bei toata ziua numai apa.
Unii pun dopul la loc, ca sa se pastreze mai mult timp acidul. Altii agita de fiecare data sticla. Altii nu. In schimb, unii uita sa puna dopul.
Toti cei enumerati mai sus reprezinta diferite tipologii. Cei care pun dopul ca sa aiba mai mult timp apa acidulata, iubesc senzatia si nu se satura repede de ea. O pastreaza cat mai mult, pana cand se termina apa si trebuie sa achizitioneze alta. Acestia insa sunt fericiti pentru ca beneficiaza mult timp de ceea ce le face placere.
Cei care agita mereu sticla traiesc cu intensitate fiecare moment si ocazie, insa, spre deosebire de ceilalti, vor ramane mai repede fara acid, nu neaparat fara apa. Deh, ce e mult, strica cateodata.
Cei care nu agita sticla de fiecare data, se pot alatura celor din prima categorie, dar asta le si tradeaza multumirea de sine si faptul ca doar le place sa aiba o sticla cu apa minerala si atat.
Insa... cei care uita sa puna dopul... offf... sunt de compatimit. Nu se respecta nici pe ei, nici apa minerala. Au deschis-o, au gustat si apoi au uitat de ea. Pacat. Nu stiu ce pierd.

Facand o paralela stiintifico-psihologica intre randurile de mai sus, putem spune ca daca tot ai pus mana pe o sticla de apa si o deschizi... SAVUREAZ-O.
Dar ai grija... nici nu o agita mereu, nici nu uita sa ii pui dopul. Incearca sa o iei asa cum e. E apa minerala si e indicat sa te comporti cu ea ca atare. Si ea iti va da la randul ei toate satisfactiile pe care le pretinzi de la ea.

Nadajduiesc ca ati inteles parabola si sunt curioasa ce fel de consumatori de apa minerala sunteti voi...

Ne-am intalnit toate trei. Eu, cea fizica, partea mea pozitiva si cea negativa. M-au bagat de urgenta in sedinta. Deja nu mai suportau incertitudinea in care ma invart. Mi-au cerut sa imi pun ordine in viata. Mi-au reprosat ca le dezamagesc. Ma credeau mai puternica, mai tare, mai cu picioarele pe pamant.

Am lasat umilita capul in jos si am suspinat. Ce mai aveam de zis in apararea mea? Nimic. Au dreptate.
Si pana la urma pentru ce? Mi-am incalcat niste principii, am trecut cu vederea unele amanunte in care credeam cu adevarat. Si... rezultatul a fost tot un mare esec. Si chiar nu s-a meritat. Am inceput un joc care era pierdut din start, dar pe care am vrut neaparat sa il joc. Marsavia partenerului a intrecut insa multe limite.
Recunosc, nu le-am dezamagit numai pe ele, m-am dezamagit in primul rand pe mine. Cea mai grea infrangere personala. Si, de ce??? Pentru ca mi-am pus o ambitie.
Partea mea buna incerca sa ma faca sa inteleg ca asta e pericolul pentru actiunile gandite cu inima si nu cu creierul. Ca asta este dezavantajul femei, de a se implica mereu si de a i se demonstra aproape de fiecare data ca nu se merita osteneala.
Cea rea radea cu gura pana la urechi si imi tot soptea ca asta este rezultatul faptelor mele din trecut, a rautatilor facute ce se intorc exact cand nu te astepti si sub forme diferite.

Am cazut pe ganduri... Daca tot ne refeream la acest aspect, cu ce naiba am gresit? Ca am fost mereu fidela si am tinut de fiecare data la celalalt? Ca m-am implicat si am facut tot posibilul ca totul sa merga bine? Ca am facut unele sacrificii si compromisuri? Ca am fost cinstita? Ca sunt prea sincera? Ca este atat de evident ca imi place sau nu compania acelei persoane?
Se prea poate.
Probabil ca asa incearca viata sa imi dea o lectie. Dar am eu impresia ca degeaba. Materialul meu genetic este setat asa. Nu pot sa mint, sa ma prefac, sa insel, sa fiu necinstita. Nu pot, si gata!
Si ce daca ma minteam zilnica ca nu am incredere, ca totul e o joaca, ca... La sfarsitul jocului tot eu am pierdut.
Sa incerc sa ma razbun? Da... asta a fost primul gand ce mi-a zburat prin minte (se pare ca aici dracusorul meu a avut castig de cauza). Si cum sa fac asta, fara sa imi fac si mie rau. NU. Degeaba.
Asta e... traiesc doar cu speranta ca la un moment dat sa treaca prin aceleasi stari; si macar asta sa se intample exact cand nu si-ar dori. Voi jubila atunci, in tacere... sau nu.

Ingerasul si dracusorul deja au adormit. Si-au dat seama ca nu au cum sa ma influenteze. Tot ce vreau eu fac, dar cred ca si ei nadajduiesc ca ma voi trezi la un moment dat. Si eu, personal, astept asta.

Da, cica va fi o analiza neutra. Sa speram.
La ce ne gandim prima data cand spunem ca barbatii sunt mai buni decat femeile??? La forta. O sa auzi barbatii care se lauda si spun ca ce fac ei nu pot face femeile; ca ele nu pot lucra pe santier, nu pot lucra in mina sau mai stiu eu in ce locuri periculoase si dificile. Poate, pana la un anumit punct au dreptate, dar sa nu uitam ca unii dintre cei mai mari arhitecti ai Romaniei cel putin a fost o femeie. Palatul Parlamentului (sau Casa Poporului) a fost proiectata de arhitect sef Anca Petrescu, ce a avut in subordine alti 400 de arhitecti (toti barbati, evident).
"Clădirea are o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m², înscriindu-se în "Cartea Recordurilor" la capitolul "Clădiri Administrative", pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spaţiale de la Cape Canaveral din Florida şi după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Pentru comparaţie se poate menţiona că această clădire depăşeşte cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt." (Wikipedia)
Daca de atatea sute de ani nimeni nu a gasit o explicatie logica pentru piramide, uite ca O FEMEIE a fost in stare sa proiecteze o cladire mai mare decat una dintre cele mai importante piramide.

Nu contesta nimeni valoarea masculina si faptul ca ei se pot lauda cu primii pasi pe Luna, cu descoperirea atator leacuri pentru boli incurabile, cu tot felul de constructii... de la aparatura minuscula pana la edificii imense, dar... nu inteleg de ce nu ni se recunoaste si meritul nostru.

Sincer... exista ceva care nu poate fi intrecut de nici o mare realizare masculina. Si, in ziua de azi este de ajuns sa doresti ca se poate indeplini pe loc miracolul. Nici macar nu mai este nevoie de interventia lor miraculoasa. Da, este vorba despre cea mai mare realizare a omenirii si cel mai mare miracol posibil... NASTEREA. Cu atata emancipare pe sexul frumos este nevoie doar de cateva picaturi luate de la un anumit frigider si poti avea un copil cu gene de geniu.

Cati barbati pot face sincer ceea ce fac femeile? Cati barbati pot sta ore intregi sa asculte plansetul unui nou nascut si sa il legene in brate, sa alapteze, sa schimbe sute de scutece, sa pregateasca la orice ora din zi si din nopate ceva bun de mancare... de multe ori din nimicuri, sa poata sa croseteze si sa creeze costumatii pentru cel/cea mica pentru serbare, sa ii spele si sa ii calce hainutele, sa se gandeasc cu ce il asorteaza, sa ii dea sfaturi si sa il ajute sa devina un om bun, sa il faca sa poate descifra si filtra ce e bun si ce e rau, sa ii ghiceasca mereu gandurile, sa ii aline suferintele sau sa ii impartasesca suferintele, sa ii vorbeasca ei/lui despre prima incercare in care va deveni femeie/barbat, sa gaseasca mereu ceva marunti in buzunare pentru o acadea.

Nu contesta nimeni putereea si rezistenta barbatiilor si siguranta care ti-o inspira cand mergi alaturi de el pe strada, protectia cu care te inconjoara.

Dar...

Si mai este un lucru care ne face superioare. Exceptand specia de bipede care traiesc doar pentru bani, faima si fitze, toate femeile iubesc cu sufletul. Daca o femeie ajunge sa iubeasca, atunci sa fii sigur ca este real sentimentul. De aceea ele trec foarte greu peste orice esec sentimental si isi promit in pumni ca a doua oara nu vor face aceeasi greseala dar fii sigura ca exact la fel vor pati si in continuare. O femeie care nu iubeste cu sufletul, cu inima, NU IUBESTE. Are un interes sau pur si simplu vede in asta o ocupatie.
Da, cu o floare se poate face la un moment dat primavara. Orice femeie este in sinea ei intruchiparea dragaleseniei, a romatismului incurabil si a floricelelor si fluturilor din stomac.

Sunt sigura ca ar mai fi multe de scris si spus.

Pentru final, am o singura intrebare pentru acei masculi care se considera intr-adevar sexul tare si care desconsidera cat se poate de mult partea feminina a realitatii ce ii inconjoara: CAND ATI SPALAT ULTIMA DATA UN WC???

Cand voi primi un raspuns realist si sincer ma voi declara multumita de persoana respectiva.

Am fost in vara la o piesa de teatru. Draguta. "Dragostea dureaza 3 ani". O consider o piesa foarte realista, cu toate ca pot sustine sus si tare ca cine ajunge sa aiba 3 ani de relatie este deja un om mare. Adaptarea cartii scrise de Frédéric Beigbeder trebuie neaparat vazuta. Incercati si voi sa trageti o concluzie dupa ce cititi tot. Enjoy!

Cu timpul, iubirea dispare
Dragostea este o bătălie pierdută dinainte.

La început, totul este frumos, chiar şi tu. Nu-ţi vine să crezi că eşti aşa de îndrăgostit. Fiecare zi îşi poartă mica încărcătură de miracole. Nimeni de pe faţa Pământului n-a mai cunoscut vreodată atâta plăcere. Fericirea există; şi e simplă: este un chip. Universul zâmbeşte. Timp de un an, viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezele cu ninsoare. Scrii cărţi pe această temă. Te căsătoreşti, cât mai iute posibil – de ce să stai pe gânduri, dacă eşti fericit? Gândurile te întristează, viaţa este cea care trebuie să învingă.

În al doilea an, lucrurile încep să se schimbe. Ai devenit tandru. Eşti mândru de înţelegerea care s-a stabilit în sânul cuplului. Îţi înţelegi soţia "din priviri"; ce bucurie să simţi că eşti una cu ea. Pe stradă, lumea crede că nevasta îţi este soră; chestia asta te flatează, dar te şi lucrează. Faceţi dragoste din ce în ce mai rar şi crezi că nu e nimic grav. Eşti convins că dragostea voastră este, pe zi ce trece, tot mai puternică, când, de fapt, sfârşitul lumii este pe aproape. Aperi căsătoria în faţa amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar eşti sigur oare că te recunoşti pe tine însuţi în cel ce îşi recită lecţia învăţată papagaliceşte şi se abţine să se uite după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii?

În al treilea an, nu te mai abţii să te uiţi după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii. Nu mai vorbeşti cu soţia ta. La restaurant, stai ore în şir lângă ea, ascultând ce povestesc vecinii de masă. Ieşi în oraş din ce în ce mai des: asta îţi este scuza, ca să nu mai regulezi. Curând după aceea vine şi momentul în care nu-ţi mai poţi suporta nevasta nici o secundă, fiindcă te-ai îndrăgostit de alta. Există un singur punct în privinţa căruia nu te-ai înşelat: viaţa e cea care are, cu adevărat, ultimul cuvânt. În al treilea an, ai o veste bună şi una rea. Cea bună: dezgustată, nevasta te părăseşte. Cea rea: începi o nouă carte.

Un divorţ festiv

Ca să conduci bine când ai luat-o pe ulei, este de-ajuns să virezi între clădiri. Marc Maronnier acţionează acceleratorul, ceea ce are ca efect sporirea vitezei scuterului. Se clatină printre maşini. Când le atinge, acestea fac semne cu farurile şi claxonează ca la nunţile de ţoape. Ironia sorţii: Maronnier tocmai îşi serbează divorţul. În seara asta, este la turul numărul 5 bis şi nu trebuie să piardă vremea: cinci locante într-o seară (Castel – Buddha – Bus – Cabaret – Queen) înseamnă deja o chestie cotoioasă, aşa că imaginaţi-vă cum trebuie să fie cea de a cincea bis care, după cum o indică şi numărul, este executată de două ori în noaptea respectivă.

El iese de multe ori singur. Tipii mondeni sunt fiinţe solitare, pierdute într-o mulţime de cunoştinţe vagi. Strângerile de mână au darul de a-i face să se simtă în siguranţă. Fiecare nouă pupătură pe obraz e un trofeu. Îşi dau iluzia importanţei salutând oameni celebri, în timp ce ei înşişi nu se învrednicesc să facă nimic cu mânuşiţele lor. Se aranjează în aşa fel încât să nu frecventeze decât locuri extrem de zgomotoase, ca să nu fie nevoiţi să vorbească. Petrecerile i-au fost lăsate omului ca să-şi ascundă gândurile. Puţini tipi cunosc atâta lume, cum cunoaşte Marc, şi puţini sunt atât de singuri, cum este el.

În seara asta nu e o petrecere ca toate celelalte. Este propriul său divorţ-party! Ura! A început prin a cumpăra câte o sticlă în fiecare stabiliment. Şi s-ar părea, de asemenea, că a dat iama binişor prin ele.

Marc Maronnier, eşti Regele Nopţii, toată lumea te adoră; oriunde te duci, patronii de crâşmă te pupă-n bot, treci peste cozile de la intrare, ai masa cea mai bună, cunoşti numele de familie ale tuturor oamenilor, râzi de toate glumele lor (în special de cele mai lipsite de haz), ţi se dau droguri pe gratis, apari în poze peste tot şi fără nici un rost, este incredibil de câtă trecere ai ajuns să te bucuri în societate doar în câţiva ani de cronică mondenă! Un nabab! "Mondanitor"! Păi atunci, spune-mi şi mie, ca să pricep, de ce şi-a luat valea nevastă-ta?– Ne-am despărţit de comun dezacord, mormăie Marc, intrând la Bus. Apoi, adaugă:– M-am însurat cu Anne fiindcă era un înger; şi tocmai ăsta e motivul de divorţ. Am crezut că eram în căutarea dragostei, până într-o zi, când am înţeles că tot ce voiam era să fug de ea.

Îngerul tăcerii şi-a fâlfâit o clipă aripile, după care Marc a schimbat subiectul:– Ei, drăcie, a exclamat, fetele de aici sunt bunuţe, ar fi trebuit să mă spăl pe dinţi înainte. Hei! Domnişoară, sunteţi frumoasă ca un vis. Aş putea să vă scot hainele, vă rog?

Aşa e Marc Maronnier: face pe scârbosul, în costumul lui de catifea, pentru că îi este ruşine să fie tandru. Tocmai a împlinit treizeci de ani: vârsta aia parşivă, la care eşti prea bătrân ca să fii tânăr şi prea tânăr ca să fii bătrân. Face totul pentru a-şi confirma reputaţia, astfel încât să nu decepţioneze pe nimeni. Voind să-şi îngroaşe dosarul de presă, s-a transformat, încetul cu încetul, în propria sa caricatură. Îl oboseşte să demonstreze că este bun şi profund, aşa că face pe hahalera superficială, adoptând un comportament dezordonat şi chiar supărător. Prin urmare, este vina lui dacă nu vine nimeni să-l consoleze, când strigă pe ringul de dans: "Iupi! Am divorţaaaat!" Razele laser sunt singurele care îi pătrund în inimă, ca tot atâtea săbii.

Curând vine şi clipa în care a face un pas după altul devine o operaţiune complicată. Se urcă pe scuter bălăbănindu-se. Noaptea este geroasă. Apăsând cât poate pe manete, Marc simte cum îi curg lacrimi pe obraji. Vântul e de vină, cu siguranţă. Pleoapele îi rămân ca de marmură. Nu poartă cască. La Dolce Vita? Care Dolce Vita? Unde s-o fi dus? Prea multe amintiri, prea multe lucruri de uitat, e treabă grea să ştergi toate astea, va trebui să retrăiască atâtea momente plăcute, pentru a înlocui frumuseţea dinainte.

Se întâlneşte cu nişte amici la Baron, pe Avenue Marceau. Şampania te costă ochii din cap, iar fetele aşijderea. De exemplu, dacă vrei să faci dragoste cu două fete, dai şase miare, în timp ce o singură fată e trei miare. Nu scad din tarif nici să le pici cu ceară. Cer cash; Marc iese să scoată bani de pe card, de la un bancomat. Ele îl duc la hotel, se despoaie în taxi, îl sug într-o înţelegere deplină, iar el le apasă pe cap. În cameră, fetele se ung cu cremă parfumată; el o regulează pe una, în timp ce aceasta o linge pe cealaltă; după o vreme, incapabil să juiseze, simulează orgasmul, apoi se duce în baie să arunce discret, în pubelă, prezervativul gol.

Se hotărăşte ca, de acum încolo, să se masturbeze întotdeauna înainte de a ieşi în oraş, ca să nu mai fie ispitit să facă tot ce-i vine pe chelie.


Lăsat de izbelişte pe plajă

Bună ziua la toată lumea, aici e autorul. Vă urez bun-venit în creierul meu, scuzaţi-mă de deranj. Gata cu păcăleala: am luat hotărârea să-mi fiu propriul personaj principal. De obicei, ceea ce mi se întâmplă nu e niciodată grav şi nimeni din jurul meu nu moare din această pricină. De exemplu, n-am pus niciodată piciorul în Sarajevo. Dramele mele se desfăşoară în restaurante, în localuri de noapte şi în apartamente decorate cu muluri. Chestia cea mai dureroasă care mi s-a întâmplat în ultima vreme este că n-am fost invitat la parada de modă a lui John Galliano. Şi, dintr-o dată, poftim: mor de supărare. Am cunoscut o perioadă în care toţi amicii mei se puseseră pe băutură, apoi una în care se drogau, după aia una în care se însurau şi acum o traversez pe cea în care toţi divorţează, după care mor. Asta se petrece totuşi în locuri vesele, cum este cel de aici, de la Voile Rouge, o plajă din Saint Tropez, unde este foarte cald şi se eurodansează sus, pe bar, iar lumpencurviştinele în bikini, sunt duşuite – pentru a se răcori – cu şampanie Cristal Roederer de un miar sticla de 75 de centilitri, care le este suptă, după aceea, din buric. Sunt înconjurat de râsete silite. Am poftă să mă înec în mare, dar prea sunt multe jet-skiuri.

Cum am putut lăsa aparenţele să-mi dicteze viaţa în asemenea hal? Se spune deseori că "trebuie salvate aparenţele". Eu, unul, zic că trebuie asasinate, fiindcă ăsta e singurul mijloc prin care te poţi salva.

Făptura cea mai tristă pe care am întâlnit-o vreodată

La Paris există unele locuri în care – pe timp de iarnă – este mai frig decât în altele. Degeaba tot bei alcooluri tari, aici, parcă suflă viscolul până în fundul barurilor. Era glaciară a venit mai devreme. Chiar şi mulţimea te face să dârdâi.

Am făcut lucrurile aşa cum se cuvine: născut într-o familie bună, am învăţat la liceul Montaigne, apoi la liceul Louis le Grand, am făcut studii superioare în institute unde am întâlnit oameni inteligenţi, i-am invitat la ceaiuri dansante, iar unii dintre ei au mers chiar până acolo încât mi-au dat de lucru, m-am însurat cu cea mai drăguţă fată pe care o cunoşteam. De ce este atât de frig aici? În ce moment m-am rătăcit? Eu, unul, nu ceream altceva decât să vă fac pe plac; nu mă deranja chiar aşa de tare să fiu la locul meu. De ce să n-am şi eu dreptul ăsta? De ce, în locul fericirii simple, care îmi fusese fluturată prin faţa ochilor, n-am găsit decât o complicată degradare?

Sunt un om mort. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un chef de somn imposibil de stăpânit. Mă îmbrac în negru fiindcă sunt în doliu după mine însumi. Port doliu după omul care aş fi putut fi. Mă preumblu cu un pas neabătut pe Rue des Beaux-Arts – strada pe care a murit, ca şi mine, Oscar Wilde. Mă duc la restaurant şi nu mănânc nici o îmbucătură. Chelnerii sunt jigniţi fiindcă nu mă ating de farfuriile lor. Dar cunoaşteţi voi oare morţi care să-şi termine felul principal lingându-se pe bot? Prin urmare, tot ce beau e pe burta goală. Avantaj: beţie rapidă. Inconvenient: ulcer la stomac.

Nu mai zâmbesc. Este peste puterile mele. Sunt mort şi îngropat. N-am să fac copii. Morţii nu se reproduc. Sunt un mort care strânge mâna oamenilor de prin cafenele. Sunt un mort mai degrabă convivial şi foarte zgribulit. Cred că sunt persoana cea mai tristă pe care am întâlnit-o vreodată.

La Paris – pe timp de iarnă – când termometrul coboară sub zero grade, făptura umană are nevoie de săli dosnice, luminate la căderea întunericului. Acolo, ascunsă în mijlocul turmei, poate, în sfârşit, să se pună pe tremurat.


Data limită a valabilităţii

Poţi să fii înalt, brunet, şi să plângi. Pentru a face asta, e de ajuns să descoperi dintr-o dată că dragostea durează trei ani. Este genul de descoperire pe care nu i-l doresc nici celui mai mare duşman – ceea ce este o figură de stil, fiindcă n-am aşa ceva. Snobii n-au duşmani, dar încearcă să-şi facă, de-aia îi vorbesc de rău pe toţi cei din jur.

Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. Uite aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis.

În primul an spui: "Dacă mă părăseşti, mă OMOR".
În al doilea an spui: "Dacă mă părăseşti, o să sufăr, dar o să-mi treacă".
În al treilea an spui: "Dacă mă părăseşti, desfac o sticlă de şampanie".

Nimeni nu te avertizează că dragostea durează trei ani. Complotul dragostei se bazează pe un secret bine păstrat. Eşti lăsat să crezi că dragostea e o chestie pe viaţă, când, de fapt – din punct de vedere chimic – dispare după trei ani. Am citit într-o revistă pentru femei că dragostea este o emisie, de scurtă durată, de dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi ocitocină. O mică moleculă, feniletilamina (FEA), declanşează senzaţii de veselie, de exaltare, de euforie. Când te îndrăgosteşti la prima vedere înseamnă că neuronii din sistemul limbic îţi sunt saturaţi cu FEA. Tandreţea nu înseamnă altceva decât endorfine (opiul cuplului). Societatea te înşală: îţi vinde marea dragoste, când, de fapt, s-a demonstrat ştiinţific că aceşti hormoni încetează să mai acţioneze după trei ani.

De altfel, statisticile arată clar: o pasiune durează în medie 317,5 zile (mă întreb ce s-o fi petrecând în ultima jumătate de zi...), iar, la Paris, două cupluri căsătorite din trei divorţează în cei trei ani ce urmează căsătoriei. În anuarele demografice ale Naţiunilor Unite, specialiştii din domeniul recensămintelor îi chestionează, cu privire la divorţ, pe locuitorii din şaizeci şi două de ţări, încă din 1947. Majoritatea divorţurilor au loc în cursul celui de-al patrulea an de căsătorie (ceea ce înseamnă că demersurile au fost începute la sfârşitul celui de-al treilea an). "În Finlanda, Rusia, Egipt, Africa de Sud, sutele de milioane de bărbaţi şi de femei studiate de ONU, care vorbesc limbi diferite, exercită meserii diferite, se îmbracă în mod diferit, manipulează monede, rostesc rugăciuni, se tem de demoni diferiţi, nutresc o infinitate variată de speranţe şi visuri... cunosc cu toţii un vârf al curbei divorţurilor exact după trei ani de viaţă în comun". Această banalitate nu este decât o umilinţă în plus.

Trei ani! Statisticile, biochimia, propriul meu caz: toate arată că durata dragostei rămâne mereu aceeaşi. Tulburătoare coincidenţă. De ce trei ani şi nu doi sau patru sau şase sute? După mintea mea, asta confirmă existenţa celor trei etape pe care le-au evidenţiat atât de des Stendhal, Barthes şi Barbara Cartland: Pasiune – Tandreţe – Plictiseală, ciclu cu trei faze ce durează, fiecare, un an – triunghi la fel de sacru ca şi Sfânta Treime.

În primul an, cumperi mobila.
În al doilea an, muţi mobila.
În al treilea an, împarţi mobila.

Cântecul lui Ferré rezuma totul: "Cu timpul, iubirea dispare". Cine eşti tu, să cutezi a te măsura cu nişte glande şi cu nişte neurotransmiţători care te lasă baltă, inevitabil, la data prevăzută? Poţi, la o adică, să iei în discuţie lirismul poetului, dar, dacă te pui cu ştiinţele naturii şi cu demografia, ţi-ai asigurat înfrângerea chiar din start.


La capătul mosorului

M-am întors acasă într-un hal fără de hal. Ei, fir-ar al dracu', ce porcărie să fac asemenea chestie la vârsta mea! Cultul clondirului mai merge la optsprezece ani, dar la treizeci e ceva jalnic. Am ciugulit o jumătate de ecstasy, ca să iau la mozol nişte necunoscute. Altfel, aş fi fost prea sfios pentru a-mi încerca norocul. Numărul de fete pe care nu le-am sărutat niciodată de teamă să n-o zbârcesc este incalculabil. Şarmul meu e acela de a nu şti dacă am sau nu şarm. La Queen, cele două blonde drăgălaşe şi abţiguite, care îşi vârau limba în urechile mele, creând un efect de gâlgâială stereofonică, m-au întrebat:– Mergem la tine sau la noi?

După ce le-am tras o ţocăială colectivă amândurora (şi după ce le-am muşcat cei patru sâni), le-am răspuns ţanţoş:– Voi la voi şi eu la mine. N-am cauciucuri şi, pe urmă, în seara asta îmi serbez divorţul; tare mi-e teamă că n-o să mi se scoale.

După ce m-am dat jos de pe scuter, mi-am regăsit apartamentul pustiu. Pumnul angoasei m-a izbit în stomac: deşteptarea de după X. N-am nevoie de aşa ceva; ce folos să-ţi petreci seara fugind de tine însuţi, dacă, după aia, tot te prinzi, la tine acasă. În buzunarele paltonului, am dat peste nişte cocaină rămasă pe un fund de plic. Am tras-o pe nas chiar din hârtie. Asta o să-mi amorţească spleen-ul. Pe vârful nasului mi-a rămas puţin praf alb. Acum mi-a fugit somnul. Zorii au venit, Franţa o să se apuce de lucru. Şi, în timpul ăsta, un adolescent întârziat o să stea neclintit ore în şir. Prea turtit ca să poată dormi, citi sau scrie, am să stau cu ochii în bagdadie, strângând din dinţi. Aşa cum arăt, aprins la faţă şi cu nasul alb de praf, mă văd în oglindă ca un clovn în negativ.

Azi n-o să mă duc la muncă. Mândrie de a fi refuzat o partuză bisexuală, a doua zi după divorţ. Lehamite de fetele astea cu care te culci, dar lângă care deteşti să te trezeşti.

În afară de o cratiţă cu lapte, care dă pe dinafară, nu există pe toată faţa pământului o chestie mai sinistră decât mine.


Reţetă pentru ameliorarea situaţiei

Să repetaţi des aceste trei fraze:

1) FERICIREA NU EXISTĂ.
2) DRAGOSTEA ESTE IMPOSIBILĂ.
3) NIMIC NU ESTE GRAV.

Nu râdeţi, pare o tâmpenie, dar reţeta asta poate că mi-a salvat viaţa atunci când ajunsesem la fund. Încercaţi-o când o fi să faceţi următoarea depresie nervoasă. V-o recomand.

Iată şi o listă de cântece triste, bune de ascultat la vremea când o iei din nou în sus, pe pantă: April come she will, al lui Simon şi Garfunkel (de 20 de ori), Trouble, al lui Cat Stevens (de 10 ori), Something in the way she moves, al lui James Taylor, Et si tu n'existais pas, al lui Joe Dassin (de 5 ori), Sixty years on urmat de Border Song al lui Elton John (de 40 de ori), Everybody hurts al lui REM (de 5 ori), Quelques mots d'amour al lui Michel Berger (de 40 de ori, dar nu vă fuduliţi prea tare cu treaba asta), Memory Motel al lui Rolling Stones (de 8 ori şi jumătate), Living without you al lui Randy Newman (de 100 de ori), Caroline No al lui Beach Boys (de 600 de ori), Sonata Kreutzer a lui Ludwig van Beethoven (de 6000 de ori).


Pentru cei care au pierdut începutul

Am treizeci de ani şi încă nu-s în stare să mă uit în ochii unei fete drăguţe fără să roşesc. Atâta emotivitate mă consternează. Sunt prea blazat pentru a mă îndrăgosti cu adevărat şi totuşi prea sensibil pentru a rămâne indiferent. Pe scurt, prea slab pentru a rămâne însurat. Dar ce m-o fi apucat? Evident că ispita de a vă trimite la cele două volume precedente e mare, dar, la urma urmei, n-ar fi fair-play, dat fiind că aceste capodopere romantice au fost date la topit puţin după succesul lor de stimă.

Aşadar, să facem rezumatul episoadelor anterioare: eram un petrecăreţ înverşunat, produs de soi al societăţii noastre bazate pe luxul inutil. Născut la 21 septembrie 1965, după douăzeci de ani de la Auschwitz, în prima zi de toamnă. Am venit pe lume în ziua în care frunzele încep să cadă din copaci, în ziua în care zilele încep să descrească. Poate că de aci mi se trage temperamentul posac. Îmi câştigam existenţa înşirând cuvinte prin jurnale şi pe la agenţiile de publicitate – acestea din urmă prezentând avantajul de a plăti mai scump pentru un număr de cuvinte mai redus. M-am făcut cunoscut prin petrecerile pe care le-am organizat la Paris, într-un moment când, la Paris, nu mai erau petreceri. Asta n-are nimic de-a face cu cuvintele şi totuşi în felul ăsta mi-am făcut un nume, probabil fiindcă, în epoca noastră, cei ce înşiră cuvinte sunt socotiţi mai puţin importanţi decât oamenii cu poza publicată în paginile destinate evenimentelor nocturne, din unele reviste.

Pe cei interesaţi de biografia mea i-a surprins că m-am căsătorit din dragoste. Într-o zi, am crezut că zăresc eternitatea într-o privire albastră. Eu, care îmi duceam viaţa alergând de la o sindrofie la alta şi de la o ocupaţie la alta, ca să n-am vreme să fiu deprimat, mi-am închipuit că sunt fericit.

Anne, soţia mea, era ireală, de o frumuseţe luminoasă, aproape imposibilă. Mult prea frumoasă pentru a fi fericită, dar asta n-am aflat decât prea târziu. O priveam ore în şir. Uneori, îşi dădea seama şi îmi reproşa: "Nu te mai uita atâta la mine, îmi striga, mă deranjează!" Dar spectacolul meu preferat ăsta era: s-o urmăresc în tot ce făcea. În general, băieţii aşa ca mine, care s-au socotit pociţi, în copilărie, sunt atât de uimiţi când reuşesc să cucerească o fată drăguţă, încât o cer de nevastă la iuţeală.

Urmarea nu străluceşte prin originalitate: ca să nu intrăm în detalii, să zicem că ne-am instalat într-un apartament prea mic pentru o dragoste atât de mare. Cert este că ieşeam prea des în oraş, aşa că am fost târâţi într-un vârtej destul de tulbure. Lumea zicea despre noi:– Ăştia doi ies foarte des.– Da, săracii... Rău trebuie să le mai meargă!

Oamenii nu greşeau în totalitate, chiar dacă erau încântaţi să aibă măcar o dată, la petrecerile lor fâsâite, o fată drăguţă.

Aşa e viaţa: cum eşti niţeluş fericit, cum are ea grijă să te cheme la ordine.

Ne-am fost infideli, rând pe rând.

Ne-am lăsat aşa cum ne-am luat: fără să ştim de ce.

Căsătoria este o uriaşă maşinaţie, o escrocherie infernală, o minciună organizată, în care ne-am pierdut ca doi copii. De ce? Cum? Foarte simplu. Un tânăr cere mâna femeii pe care o iubeşte. Lui îi ţâţâie fundul de frică, e înduioşător, transpiră, bâiguie, iar ea, ea are ochii strălucitori, râde nervos, îl pune să repete întrebarea. De îndată ce ea a spus da, pe cap le cade brusc o întreagă listă de obligaţii: cine şi prânzuri în familie, planuri pentru masa festivă, probe pentru rochia de mireasă, ciorovăieli, interdicţia de a râgâi sau pârţâi în faţa socrilor, stai drept, zâmbeşte, zâmbeşte, e un coşmar fără sfârşit şi ăsta nu-i decât începutul. După aceea – o să vedeţi – totul este organizat în aşa fel încât să se deteste reciproc.